Filmul "Samadhi", partea 1
Maya, iluzia sinelui
Samadhi este un cuvânt sanscrit antic, pentru care nu există un echivalent modern. Realizarea unui film despre Samadhi reprezintă o provocare fundamentală. Samadhi se referă la ceva ce nu poate fi transmis la nivelul minții.
Acest film este pur și simplu manifestarea exterioară a călătoriei mele interioare. Intenția nu este să vă învăț despre Samadhi sau să vă ofer informații pentru mintea voastră, ci să vă inspir să vă descoperiți direct adevărata natură. Samadhi este relevant acum mai mult ca niciodată. Ne aflăm într-un moment al istoriei în care nu numai că am uitat Samadhi, dar am uitat chiar și ceea ce am uitat.
Această uitare este Maya, iluzia sinelui.
Ca oameni, majoritatea dintre noi trăim cufundați în viața de zi cu zi, fără să ne gândim prea mult la cine suntem, de ce suntem aici sau încotro ne îndreptăm. Majoritatea dintre noi nu am realizat niciodată adevăratul sine, sufletul sau ceea ce Buddha a numit "annata" – ceea ce se află dincolo de nume și formă, dincolo de gândire. Ca urmare, credem că suntem aceste corpuri limitate. Trăim în frică – fie conștientă, fie inconștientă – că structura limitată a sinelui cu care ne identificăm va muri.
În lumea de astăzi, marea majoritate a oamenilor care se angajează în practici religioase sau spirituale, precum yoga, rugăciunea, meditația, incantările sau orice fel de ritual, practică tehnici care sunt condiționate. Ceea ce înseamnă că ele sunt doar o parte a construcției egoului. Căutarea și activitatea în sine nu sunt problema – problema este să crezi că ai găsit răspunsul într-o formă externă.
Spiritualitatea, în forma sa cea mai comună, nu se deosebește de gândirea patologică care se manifestă pretutindeni. Este o agitație suplimentară a minții. Mai multă "făcătură" umană, spre deosebire de "ființa" umană. Construcția egoului vrea mai mulți bani, mai multă putere, mai multă iubire, mai mult din toate. Cei aflați pe așa-numita cale spirituală doresc să fie mai spirituali, mai treziți, mai echilibrați, mai pașnici, mai iluminați. Pericolul pentru tine, cel care vizionezi acest film, este că mintea ta va dori să dobândească Samadhi. Și mai periculos este faptul că mintea ta ar putea crede că a dobândit Samadhi. Ori de câte ori există dorința de a atinge ceva, poți fi sigur că este constructul egoului la lucru. Samadhi nu înseamnă a atinge sau a adăuga ceva la tine însuți.
A realiza Samadhi înseamnă a învăța să mori înainte de a muri. Viața și moartea sunt ca yin și yang – un continuum inseparabil. Se desfășoară la nesfârșit, fără început și fără sfârșit. Când respingem moartea, respingem și viața. Când experimentezi direct adevărul despre cine ești, nu mai există teamă de viață sau de moarte.
Societatea și cultura noastră ne spun cine suntem, iar în același timp suntem sclavii dorințelor și aversiunilor biologice inconștiente mai profunde care ne guvernează alegerile. Construcția egoului nu este altceva decât impulsul de a repeta. Este pur și simplu calea pe care energia a parcurs-o odată și tendința energiei de a urma din nou acea cale, indiferent dacă este pozitivă sau negativă pentru organism.
Există niveluri nesfârșite de memorie sau de minte, spirale în interiorul altor spirale. Când conștiința ta se identifică cu această minte sau cu această construcție a egoului, te leagă de condiționarea socială, pe care ai putea-o numi matricea.
Există aspecte ale ego-ului de care putem fi conștienți, dar inconștientul, circuitele arhaice, temerile existențiale primare sunt cele care, de fapt, conduc întreaga mașinărie. Modele nesfârșite de căutare a plăcerii și de evitare a durerii sunt sublimate în comportamente patologice… munca noastră… relațiile noastre… convingerile noastre, chiar gândurile noastre și întregul nostru mod de viață. Ca vitele, majoritatea oamenilor trăiesc și mor în subjugare pasivă, hrănind matricea cu propriile vieți.
Trăim vieți închise în tipare înguste. Vieți adesea pline de mare suferință, și niciodată nu ne trece prin minte că am putea deveni cu adevărat liberi. Este posibil să renunțăm la viața moștenită din trecut, pentru a o trăi pe cea care așteaptă să se manifeste prin lumea interioară. Cu toții ne-am născut în această lume cu structuri condiționate biologic, dar fără conștiință de sine. Adesea, când privești în ochii unui copil mic, nu există nicio urmă de sine, ci doar un vid luminos. Persoana în care ne transformăm este o mască purtată peste conștiință.
Shakespeare a spus: "Toată lumea e o scenă, iar toți bărbații și femeile sunt doar actori". La un individ trezit, conștiința strălucește prin personalitate, prin mască. Când ești treaz, nu te identifici cu personajul tău. Nu crezi că ești măștile pe care le porți. Dar nici nu renunți să joci un rol.
La două mii patru sute de ani după ce Platon a scris "Republica", umanitatea încă își croiește drumul spre ieșirea din peștera lui Platon. De fapt, s-ar putea să fim mai fascinați de iluzii ca niciodată.
Platon l-a pus pe Socrate să descrie un grup de oameni care au trăit toată viața înlănțuiți într-o peșteră, cu fața spre un perete gol. Tot ce puteau vedea erau umbrele proiectate pe perete de obiectele care treceau în fața unui foc aflat în spatele lor. Acest spectacol de marionete devine lumea lor. Potrivit lui Socrate, umbrele erau tot ce se putea apropia prizonierii de realitate. Chiar și după ce li s-a povestit despre lumea exterioară, ei au continuat să creadă că umbrele erau tot ceea ce există. Chiar dacă bănuiau că există ceva mai mult, nu erau dispuși să părăsească ceea ce le era familiar.
Omenirea de astăzi seamănă cu acei oameni care au văzut doar umbrele de pe peretele peșterii. Umbrele sunt analogice gândurilor noastre. Lumea gândirii este singura lume pe care o cunoaștem. Dar există o altă lume care se află dincolo de gândire. Dincolo de mintea dualistă. Ești dispus să părăsești peștera, să renunți la tot ce ai cunoscut până acum pentru a descoperi adevărul despre cine ești?
Pentru a experimenta Samadhi, este necesar să-ți îndrepți atenția departe de umbre, departe de gânduri, spre lumină. Când o persoană este obișnuită doar cu întunericul, atunci trebuie să se obișnuiască treptat cu lumina. La fel ca în cazul aclimatizării la orice paradigmă nouă, este nevoie de timp și efort, precum și de dorința de a explora noul și de a renunța la vechi. Mintea poate fi asemănată cu o capcană pentru conștiință, un labirint sau o închisoare. Nu e vorba că te afli într-o închisoare, ci că tu ești închisoarea.
Închisoarea este o iluzie. Dacă te identifici cu un sine iluzoriu, atunci ești adormit. Odată ce ești conștient de închisoare, dacă te lupți să ieși din iluzie, atunci tratezi iluzia ca și cum ar fi reală și rămâi în continuare adormit, doar că acum visul devine un coșmar. Vei alerga după umbre și vei fugi de ele pentru totdeauna. Samadhi înseamnă trezirea din visul sinelui separat sau al construcției egoului. Samadhi înseamnă trezirea din identificarea cu închisoarea pe care o numesc "eu". Nu poți fi niciodată cu adevărat liber, pentru că oriunde te-ai duce, închisoarea ta este acolo.
Trezirea nu înseamnă a scăpa de minte sau de matrice, dimpotrivă; atunci când nu te identifici cu ea, poți experimenta jocul vieții mai plenar, bucurându-te de spectacol așa cum este, fără dorințe sau frică. În învățăturile antice, acest lucru era numit jocul divin al Leilei: jocul de a te juca în dualitate.
Conștiința umană este un continuum. La un extrem, oamenii se identifică cu sinele material. La celălalt extrem se află Samadhi, încetarea sinelui. Fiecare pas pe care îl facem pe acest continuum spre Samadhi aduce mai puțină suferință. Mai puțină suferință nu înseamnă că viața este lipsită de durere. Samadhi se află dincolo de dualitatea durerii și plăcerii. Ceea ce înseamnă este că există mai puțină minte, mai puțin ’eu" care creează rezistență față de orice se desfășoară, iar acea rezistență este cea care creează suferința. Realizarea Samadhi-ului, chiar și o singură dată, îți permite să vezi ce se află la celălalt capăt al continuului. Să vezi că există ceva altceva decât lumea materială și interesul propriu. Când are loc o încetare efectivă a structurii eului în Samadhi, nu mai există gândire egotică, nici eu, nici dualitate, și totuși există încă "eu sunt", annata sau lipsa eului. În acea goliciune se află zorii prajnei sau ai înțelepciunii – înțelegerea faptului că sinele imanent se află cu mult dincolo de jocul dualității, dincolo de întregul continuum.
Sinele imanent este atemporal, neschimbător, mereu "acum’. Iluminarea este fuziunea spiralei primordiale, a lumii manifestate în continuă schimbare sau a lotusului în care se desfășoară timpul, cu ființa ta atemporală. Structura ta interioară crește ca o floare care se deschide continuu pe măsură ce te dezidentifici de sine, devenind o punte vie între lumea timpului și cea atemporală.
Simpla realizare a sinelui imanent este doar începutul căii cuiva. Majoritatea oamenilor vor trebui să experimenteze și să piardă Samadhi de nenumărate ori în meditație înainte de a putea să-l integreze în alte aspecte ale vieții. Nu este neobișnuit să ai intuiții profunde asupra naturii ființei tale în timpul meditației sau al cercetării de sine, doar pentru a te trezi că cazi din nou în vechile tipare, uitând adevărul despre cine ești.
A realiza acea liniște sau goliciune în fiecare aspect al vieții, în fiecare aspect al sinelui, înseamnă a deveni goliciunea care dansează ca toate lucrurile.
Liniștea nu este ceva separat de mișcare. Nu este opusă mișcării. În Samadhi, liniștea este recunoscută ca fiind identică cu mișcarea, iar forma este identică cu goliciunea. Acest lucru pare fără sens pentru minte, deoarece mintea reprezintă nașterea dualității.
René Descartes, părintele filosofiei occidentale, este renumit pentru zicala "Gândesc, deci exist". Nicio altă frază nu rezumă mai clar decăderea civilizației și identificarea totală cu umbrele de pe peretele peșterii. Eroarea lui Descartes, la fel ca eroarea aproape tuturor oamenilor, a fost echivalarea ființei fundamentale cu gândirea.
La începutul celui mai faimos tratat al său, Descartes a scris că aproape totul poate fi pus sub semnul îndoielii; el poate să-și pună la îndoială simțurile și chiar gândurile. La fel, în Kalama Sutra, Buddha a spus că, pentru a descoperi adevărul, trebuie să punem la îndoială toate tradițiile, scripturile, învățăturile și tot conținutul minții și al simțurilor noastre. Amândoi au pornit de la un scepticism profund, dar diferența a fost că Descartes s-a oprit din cercetare la nivelul gândirii, în timp ce Buddha a mers mai adânc – a pătruns dincolo de cele mai adânci niveluri ale minții. Poate că, dacă Descartes ar fi mers dincolo de mintea sa gânditoare, și-ar fi dat seama de adevărata sa natură, iar conștiința occidentală ar fi fost astăzi cu totul diferită.
În schimb, Descartes a descris posibilitatea existenței unui demon malefic care ne-ar putea ține sub un văl al iluziei. Descartes nu a recunoscut acest demon malefic așa cum era el de fapt. La fel ca în filmul "Matrix", am putea fi cu toții conectați la un program elaborat care ne hrănește cu o lume iluzorie de vis. În film, oamenii își trăiau viețile în Matrix, în timp ce, la un alt nivel, erau doar baterii, alimentând cu forța lor vitală mașinile care le foloseau energia în scopuri proprii.
Oamenii vor întotdeauna să dea vina pe ceva din afara lor pentru starea lumii sau pentru propria nefericire. Fie că este vorba de o persoană, un anumit grup sau o țară, o religie sau un fel de Illuminati care dețin controlul, precum demonul rău al lui Descartes, sau mașinile conștiente din "Matrix". În mod ironic,
demonul pe care Descartes și l-a imaginat era chiar ceea ce îl definea pe el însuși. Când realizezi Samadhi, devine clar că există un controlor, există o mașină și un demon malefic care îți suge viața zi după zi. Mașina ești tu.
Structura sinelui tău este alcătuită din multe subprograme mici condiționate sau “șefi mici”. Un "șef mic" tânjește după mâncare, altul după bani, altul după statut, poziție, putere, sex, intimitate. Altul dorește conștiință sau atenție din partea celorlalți. Dorințele sunt literalmente nesfârșite și nu pot fi niciodată satisfăcute.
Ne petrecem o mare parte din timp și energie decorându-ne închisorile, cedând presiunilor de a ne îmbunătăți măștile și hrănindu-i pe micii șefi, făcându-i mai puternici. Ca și dependenții de droguri, cu cât încercăm mai mult să-i satisfacem pe micii șefi, cu atât ajungem să tânjim mai mult. Calea spre libertate nu constă în perfecționarea de sine
sau în satisfacerea într-un fel sau altul a agendei eului, ci în renunțarea completă la agenda eului.
Unii oameni se tem că trezirea la adevărata lor natură va însemna pierderea individualității și a bucuriei de a trăi. De fapt, este exact invers; individualizarea unică a sufletului poate fi exprimată doar atunci când eul condiționat este depășit.
Deoarece rămânem adormiți în matrice, majoritatea dintre noi nu aflăm niciodată ce dorește de fapt sufletul să exprime.
Calea către Samadhi implică meditația, care înseamnă atât observarea sinelui condiționat – ceea ce se schimbă – cât și realizarea adevăratei tale naturi – ceea ce nu se schimbă. Când ajungi la punctul tău de liniște, sursa ființei tale, atunci aștepți instrucțiuni ulterioare fără a insista asupra modului în care lumea ta exterioară trebuie să se schimbe. Nu voia mea, ci voia superioară să se împlinească.
Dacă mintea încearcă doar să schimbe lumea exterioară pentru a se conforma cu o anumită idee despre cum crezi tu că ar trebui să fie calea, este ca și cum ai încerca să schimbi imaginea din oglindă manipulând reflexia. Pentru a face imaginea din oglindă să zâmbească, evident că nu poți manipula reflexia; trebuie să-l realizezi pe tine însuți, care ești sursa autentică a reflexiei.
Odată ce îți dai seama de sinele autentic, asta nu înseamnă că ceva din exterior trebuie neapărat să se schimbe. Ceea ce se schimbă este energia interioară conștientă și inteligentă, sau prana, care se eliberează de tiparele condiționate și devine disponibilă pentru a fi dirijată de suflet. Poți deveni conștient de scopul sufletului doar atunci când ești capabil să observi sinele condiționat și urmăririle sale nesfârșite și să le lași să plece.
În mitologia greacă, se spunea că zeii l-au condamnat pe Sisif să repete o sarcină fără sens pentru toată eternitatea. Sarcina lui era să împingă la nesfârșit un bolovan în susul muntelui, doar pentru ca acesta să se rostogolească din nou în jos. Existentialistul francez și laureatul Premiului Nobel, Albert Camus, a văzut situația lui Sisif ca pe o metaforă a umanității. El a pus întrebarea: "Cum putem găsi sens în această existență absurdă?".
Ca oameni, ne ostenim fără încetare, construind pentru un mâine care nu sosește niciodată, iar apoi murim. Dacă realizăm cu adevărat acest adevăr, atunci fie vom înnebuni dacă ne identificăm cu personalitățile noastre egotice, fie ne vom trezi și vom deveni liberi. Nu putem reuși niciodată în lupta exterioară, deoarece aceasta este doar o reflectare a lumii noastre interioare. Gluma cosmică, absurditatea situației devine clară atunci când sinele egotic eșuează complet și total în a se trezi prin urmărirea scopurilor sale zadarnice.
În Zen există o zicală: “Înainte de iluminare, taie lemne, cară apă. După iluminare, taie lemne, cară apă”. Înainte de iluminare, trebuie să rostogolești mingea în sus pe deal; după iluminare, tot trebuie să rostogolești mingea în sus pe deal. Ce s-a schimbat? Rezistența interioară față de ceea ce este. Lupta a fost abandonată, sau mai degrabă s-a realizat că cel care se luptă este iluzoriu. Voința individuală sau mintea individuală și voința divină, sau mintea superioară, sunt aliniate.
Samadhi este, în ultimă instanță, renunțarea la orice rezistență interioară – față de toate fenomenele în schimbare, fără excepție. Cel care este capabil să realizeze pacea interioară, indiferent de circumstanțe, a atins adevăratul Samadhi. Renunți la rezistență nu pentru că tolerezi un lucru sau altul, ci pentru ca libertatea ta interioară să nu depindă de exterior.
Este important de reținut că, atunci când acceptăm realitatea așa cum este, aceasta nu înseamnă neapărat că încetăm să acționăm în lume sau că devenim pacifisti care meditează. De fapt, poate fi valabil chiar opusul; când suntem liberi să acționăm fără a fi conduși de motive inconștiente, atunci este posibil să acționăm în armonie cu Tao, având în spate întreaga forță a energiei noastre interioare.
Mulți vor susține că, pentru a schimba lumea și a aduce pacea, trebuie să luptăm mai tare împotriva dușmanilor pe care îi percepem. A lupta pentru pace este ca și cum ai striga după liniște; nu face decât să creeze mai mult din ceea ce nu-ți dorești. În zilele noastre există un război împotriva tuturor lucrurilor: un război împotriva terorii, un război împotriva bolilor, un război împotriva foametei. Fiecare război este, de fapt, un război împotriva noastră înșine.
Lupta face parte dintr-o iluzie colectivă. Spunem că vrem pace, dar continuăm să alegem lideri care se angajează în război. Ne mințim singuri spunând că suntem pentru drepturile omului, dar continuăm să cumpărăm produse fabricate în ateliere de exploatare a muncitorilor. Spunem că vrem aer curat, dar continuăm să poluăm. Vrem ca știința să ne vindece de cancer, dar nu ne schimbăm comportamentele obișnuite autodistructive care ne fac mai predispuși la îmbolnăvire. Ne amăgim singuri că promovăm o viață mai bună. Nu vrem să vedem părțile noastre ascunse care tolerează suferința și moartea.
Convingerea că putem câștiga un război împotriva cancerului, a foamei, a terorii sau a oricărui dușman creat de propria noastră gândire și comportament ne permite, de fapt, să continuăm să ne amăgim că nu trebuie să ne schimbăm modul în care acționăm pe această planetă.
Revoluția trebuie să aibă loc mai întâi în lumea interioară. Abia când vom putea simți direct spirala vieții din interiorul nostru, lumea exterioară se va alinia cu Tao. Până atunci, orice am face nu va face decât să adauge la haosul deja creat de minte.
Războiul și pacea apar împreună într-un dans nesfârșit; ele formează un singur continuum. O jumătate nu poate exista fără cealaltă. La fel cum lumina nu poate exista fără întuneric, iar susul nu poate exista fără jos. Lumea pare să-și dorească lumină fără întuneric, plenitudine fără gol, fericire fără tristețe. Cu cât mintea se implică mai mult, cu atât lumea devine mai fragmentată. Fiecare soluție care provine din mintea egoului este condusă de ideea
că există o problemă, iar soluția devine o problemă și mai mare decât cea pe care încerca să o rezolve. Ceea ce respingi, persistă.
Ingeniozitatea umană creează noi antibiotice doar pentru a constata că natura devine tot mai vicleană pe măsură ce bacteriile devin mai puternice. În ciuda eforturilor noastre susținute în această luptă continuă, incidența cancerului este, de fapt, în creștere, numărul persoanelor care suferă de foame în lume crește constant, iar numărul atacurilor teroriste la nivel mondial continuă să crească.
Ce este în neregulă cu abordarea noastră? La fel ca Ucenicul vrăjitorului din poezia lui Goethe, am pus mâna pe o mare putere, dar nu avem înțelepciunea necesară pentru a o stăpâni. Problema este că nu înțelegem instrumentul pe care îl folosim. Nu înțelegem mintea umană, rolul și scopul ei adecvat.
Criza provine din modul limitat și condiționat în care gândim, din felul în care simțim și trăim viața. Raționalismul nostru ne-a privat de capacitatea de a recunoaște și de a experimenta înțelepciunea multor culturi antice. Gândirea noastră egotică ne-a privat de capacitatea de a simți profunzimea și sacralitatea profundă a vieții, luminozitatea vieții, și de a realiza niveluri de conștiință cu totul diferite, care sunt acum aproape pierdute pentru umanitate. În tradiția egipteană antică, Neteri erau forme arhetipale ale căror caracteristici puteau fi întruchipate de cei care își purificau corpurile fizice și spirituale în așa fel încât să fie apți să găzduiască conștiințe superioare. Neterul original, sau principiul divin al acestei înțelepciuni, era cunoscut sub numele de Thoth sau Tehuti. Adesea descris ca un scrib cu cap de pasăre sau de ibis, el reprezenta originea tuturor cunoștințelor și a înțelepciunii. Thoth ar putea fi descris ca principiul cosmic al gândirii sau al gândului. Thoth ne-a dăruit limbajul, conceptele, scrisul, matematica și toate artele și manifestările minții. Doar cei care trecuseră printr-o pregătire specială aveau voie să aibă acces la cunoașterea sacră a lui Thoth.
Cartea lui Thoth nu este o carte fizică, ci reprezintă înțelepciunea tărâmului akashic sau eteric. Legenda spune că cunoașterea lui Thoth era ascunsă adânc într-un loc secret din interiorul fiecărei ființe umane și era protejată de un șarpe de aur. Mitul arhetipal sau peren al șarpelui sau dragonului care păzește o comoară este unul care pătrunde în multe culturi și a fost numit prin denumiri precum kundalini shakti, chi, spiritul sfânt și energia interioară. Șarpele de aur este construcția egoului care este legată de energiile interioare și, până când nu este stăpânită și depășită, sufletul nu va putea niciodată să atingă adevărata înțelepciune. Se spunea că Cartea lui Thoth nu aducea decât suferință oricărei persoane care o citea, chiar dacă aceasta ar fi descoperit secretele zeilor înșiși și tot ceea ce este ascuns în stele. Ceea ce trebuie înțeles este că cartea aducea suferință oricărei persoane care o citea, oricărui ego care încerca să o controleze. În tradiția egipteană, conștiința trezită era reprezentată de Osiris.
Fără această conștiință trezită, orice cunoaștere sau înțelegere obținută de sinele limitat ar fi periculoasă, deconectată de înțelepciunea superioară. Ochiul lui Horus trebuia să fie deschis. Semnificația ezoterică pe care o găsim aici este similară cu povestea mai cunoscută a "căderii" din grădina Edenului. Cartea lui Thoth este o paralelă cu cartea cunoașterii binelui și răului, al cărei fruct Adam și Eva au fost ispitiți să-l mănânce. Desigur, umanitatea a mâncat deja fructul interzis, a deschis deja Cartea lui Thoth și a fost izgonită din grădină. Șarpele este o metaforă pentru spirala primordială care se întinde de la microcosmos la macrocosmos. Astăzi, șarpele trăiește ca tine. Este mintea egoului exprimată ca lumea manifestată. Niciodată până acum nu am avut acces la atâta cunoaștere. Am pătruns adânc în lumea materială, găsind chiar așa-numita "particulă a lui Dumnezeu", dar niciodată nu am fost mai limitați, mai ignoranți cu privire la cine suntem, cum să trăim, și nu înțelegem mecanismul prin care creăm suferința.
Gândirea noastră a creat lumea așa cum este ea acum. Ori de câte ori etichetăm ceva ca fiind bun sau rău, sau creăm preferințe în mintea noastră, acest lucru se datorează apariției structurilor egoului sau a intereselor personale. Soluția nu constă în a lupta pentru pace sau a cuceri natura, ci pur și simplu în a recunoaște adevărul: că însăși existența structurii egoului creează dualitatea, o diviziune între sine și celălalt, între al meu și al tău, între om și natură, între interior și exterior. Eul este violență; el are nevoie de o barieră, de o graniță față de celălalt pentru a exista.
Fără ego nu există război împotriva nimicului. Nu există aroganță, nu există tendința de a depăși limitele pentru a obține profit. Aceste crize externe din lumea noastră reflectă o criză interioară gravă; nu știm cine suntem. Ne identificăm complet cu identitățile noastre egotice, suntem consumați de frici și suntem separați de adevărata noastră natură.
Rasele, religiile, țările, afiliările politice, orice grup din care facem parte, toate ne întăresc identitățile egotice. Aproape fiecare grup care există astăzi pe planetă dorește să-și revendice perspectiva ca fiind adevărată și corectă, așa cum facem noi la nivel individual. Revendicând adevărul ca fiind al său, grupul își perpetuează propria existență în același mod în care un ego sau o structură a sinelui se definește în opoziție cu celălalt.
Acum mai mult ca oricând, realități diferite și sisteme de credințe polarizate coexistă pe Pământ. Este posibil ca oameni diferiți să experimenteze gânduri și reacții emoționale complet diferite față de aceleași fenomene externe. În același mod, samsara și nirvana, raiul și iadul, sunt două dimensiuni diferite care ocupă aceeași lume. Un eveniment care poate părea apocaliptic pentru o persoană ar putea fi văzut ca o binecuvântare pentru alta. Așadar, ceea ce devine evident este că circumstanțele tale externe nu trebuie să-ți afecteze lumea interioară într-un mod anume. A atinge Samadhi înseamnă a deveni o roată care se învârte din proprie inițiativă, a deveni autonom, un univers în sine. Experiența ta de viață nu depinde de fenomenele în schimbare.
Se poate face o analogie cu cubul lui Metatron. Metatron este menționat în diverse texte antice creștine, islamice și evreiești și este legat arhetipal de zeul egiptean Thoth, precum și de Hermes Trismegistul din Grecia. Metatron este strâns legat de tetragrammaton. Tetragrammatonul este modelul geometric fundamental, șablonul sau emanația primordială a realității fizice, care a fost numit Cuvântul lui Dumnezeu sau Logos. Aici vedem o reprezentare bidimensională a figurii, dar dacă o privești într-un anumit fel, vezi un cub tridimensional. Când vezi cubul, nimic nu s-a schimbat în figură, dar mintea ta a adăugat o nouă dimensiune viziunii tale.
Dimensionalitatea sau perspectiva cuiva este pur și simplu o chestiune de obișnuință cu un nou mod de a percepe lumea. Odată ce realizăm Samadhi, devenim liberi de perspectivă sau liberi să creăm noi perspective, deoarece nu există un „eu” implicat sau atașat de un anumit punct de vedere.
Cele mai mari minți din istoria umanității au indicat adesea niveluri de gândire dincolo de structura limitată a eului. Einstein a spus: „Adevărata măsură a unei ființe umane este determinată în primul rând de măsura și sensul în care aceasta a atins eliberarea de sine.”
Așadar, nu este vorba că gândirea și existența eului sunt rele; gândirea este un instrument minunat atunci când mintea este în slujba inimii. În Vedanta se spune că mintea este un bun servitor, dar un stăpân slab.
Eul filtrează perpetuu realitatea prin limbaj și etichete și judecă în mod constant. Preferând un lucru în detrimentul altuia. Când mintea și simțurile sunt stăpânii tăi, ele vor crea suferință nesfârșită, dorințe și aversiuni nesfârșite, închizându-ne în matricea gândirii. Dacă vrei să realizezi Samadhi, nu-ți judeca gândurile ca fiind bune sau rele, ci descoperă cine ești înainte de gândire, înainte de simțuri. Când toate etichetele sunt abandonate, atunci este posibil să vezi lucrurile așa cum sunt. În momentul în care unui copil i se spune ce este o pasăre, dacă el crede ce i se spune, atunci nu va mai vedea niciodată o pasăre. El vede doar propriile gânduri.
Majoritatea oamenilor cred că sunt liberi, conștienți și treziți. Dacă crezi că ești deja treaz, atunci de ce ai face efortul dificil de a atinge ceea ce crezi că ai deja? Înainte de a deveni posibilă trezirea, este necesar să accepți că ești adormit, trăind în matrice.
Examinează-ți viața cu sinceritate, fără să te minți pe tine însuți. Ești capabil să-ți oprești tiparele de viață robotizate și repetitive dacă vrei? Poți să încetezi să mai cauți plăcerea și să eviți durerea? Ești dependent de anumite alimente, activități sau distracții? Te judeci, te învinovățești și te critici constant pe tine însuți și pe ceilalți? Mintea ta caută neîncetat stimuli, sau te simți complet împlinit doar stând în tăcere? Reacționezi la felul în care oamenii gândesc despre tine? Cauți aprobare, întărire pozitivă? Sabotezi cumva situațiile din viața ta?
Majoritatea oamenilor își vor trăi viața astăzi la fel cum o vor face mâine, peste un an și peste zece ani. Când începi să-ți observi natura asemănătoare unui robot, devii mai conștient. Începi să recunoști profunzimea problemei. Ești complet și absolut adormit, pierdut într-un vis. La fel ca locuitorii peșterii lui Platon, majoritatea celor care aud acest adevăr nu vor fi dispuși sau capabili să-și schimbe viața, deoarece sunt atașați de tiparele lor familiare.
Facem eforturi mari pentru a ne justifica tiparele, ascunzându-ne capul în nisip în loc să înfruntăm adevărul. Ne dorim salvatori, dar nu suntem dispuși să ne urcăm noi înșine pe cruce. Ce ești dispus să dai pentru a fi liber? Dă-ți seama că, dacă îți schimbi lumea interioară, trebuie să fii pregătit să-ți schimbi și viața exterioară. Vechea ta structură și vechea ta identitate trebuie să devină pământul mort din care răsare o nouă creștere.
Primul pas către trezire este să realizăm că ne identificăm cu matricea minții umane, cu masca. Ceva din interiorul nostru trebuie să audă acest adevăr și să fie trezit din somn. Există o parte din tine, ceva atemporal, care a cunoscut întotdeauna adevărul. Matricea minții ne distrage atenția, ne distrează, ne ține într-o activitate nesfârșită de a face, a consuma, a acapara, într-un ciclu de dorință și aversiune cu forme în continuă schimbare, împiedicându-ne să ne înflorim conștiința, să ne bucurăm de dreptul nostru din naștere la evoluție, care este Samadhi.
Gândirea patologică este ceea ce trece drept viață normală. Esența ta divină a devenit înrobită, identificându-se cu structura limitată a sinelui. Marea înțelepciune, adevărul despre cine ești, este îngropat adânc în ființa ta. J. Krishnamurti a spus: „A fi bine adaptat la o societate profund bolnavă nu este o măsură a sănătății cuiva.” Identificarea cu mintea egoului este boala, iar Samadhi este leacul.